Azi sunt „Moșii de vară” sau „Sâmbăta morților”. E o zi în care ne amintim de cei pierduți și încercăm să le hrănim spiritul cu mâncare și vase de lut date de pomană. Dincolo de aspectul religios și tradițional, la ce bun?

Vă aduceam ieri în vizor o serie nou descoperită de mine, cea a monografiilor de emoții din perspectiva „psihologiei morale”. Iată, am găsit-o tocmai la momentul potrivit pentru a-mi răspunde la întrebarea de mai sus, pentru că primul capitol din The Moral Psychology of Sadness exact despre asta vorbește. Nu am pretenția de a vă expune exact ideile din acest capitol, nu cred că mă pot distanța suficient de mult de mine încât să o fac (și nici nu sunt sigură că aș vrea asta), însă redau în cele ce urmează ce am ales eu să înțeleg din ceea ce a expus autoarea, Andrea C. Westlund. Alegeți și voi ce să faceți cu asta.

Ideea că o persoană încetează pur și simplu să existe este greu de cuprins cu mintea omenească. Odată cu persoana dispare și modul în care ea vedea viața, și ideile, și gândurile, și experiențele acumulate într-o viață de om. În locul ei pare să rămână un vid, greu de înțeles. Dar dincolo de asta, dispariția unui om iubit subliniază o realitate greu de digerat: Sinele este diferit de Celălalt și Sinele nostru e lipsit de control când vine vorba de viața Celuilalt. Iar asta ne face să ne simțim inconsolabil de singuri. 

Atunci apare deznădăjduirea. Care e ca un fel de tristețe, însă cu o durată mai mare, cu o intensitate mai mare, și cu multă, multă durere. Ea apare atunci când pierdem pe cineva care a însemnat mult pentru noi, și a cărui pierdere ne afectează în toate domeniile existenței noastre, fiind parte integrantă a travaliului de doliu, expresie externă a suferinței interne.

Pierderea este nespusă, pe de o parte pentru că e greu de pus în cuvinte profunzimea ei, dar și pentru că nu există o narațiune completă, cu un deznodământ, o rezolvare, un final fericit. Povestea celui pierdut s-a curmat (invariabil) înainte de vreme, iar cei rămași în viață jelesc părțile din poveste care nu au apucat să se petreacă. În acest sens, grăirea (sau scrierea) durerii, ce face parte din travaliul de doliu, nu oferă acel deznodământ care să dea un sens morții. Sensul și durerea rămân nespuse.

Nu putem trece peste, ci prin această poveste fără început și sfârșit și fără noimă. Avem nevoie să știm, să ni se spună, să ni se confirme că durerii prin care trecem îi putem supraviețui, oricât de profundă ar fi ea. 

Căutăm prin urmare ascultători, oameni care să ne audă poveștile de doliu și care prin ascultare să ne confirme că durerea noastră este reală, că ea contează, iar că cel pierdut are o valoare intrinsecă, ce continuă dincolo de moarte. 

Pierderea amenință să ne lase cu o iubire fără obiect. Ce fac eu, cu toată iubirea pe care o investeam în cel pierdut, dacă el nu mai e?

Iar aici intervin „moșii”. Ritualurile nu se rezumă la a oferi un blid de mâncare în amintirea celor morți, ci îndeplinesc, într-o formă relativ standardizată, una din etapele unui travaliu de doliu: comemorarea, readucerea aminte, „spunerea” durerii nespuse. Ritualul dă formă, conținut, ființă unei emoții profund personale, lăsându-i și pe cei din jur să o întrevadă și să o recunoască, să ne accepte durerea și să îi dea astfel legitimitate. Iar iubirii mele îi (re)dă obiectul.

Și nu din întâmplare se împart fructe de vară, gustoase, aromate, parfumate, ce ne trezesc simțurile. Ele sunt un semn al năzuinței noastre că cei pierduți trec, împreună cu noi, prin anotimpuri, în loc să fie pierduți în negura lor.