Timp estimat de citire: 4 minute

Vă recomandasem ieri să priviți filmul lui Cukor, impecabil pentru a deschide apetitul asupra fenomenului de gaslighting, termen căruia încă nu i-am găsit un echivalent care să mă mulțumească în limba română. Cea mai apropiată sintagmă pe care am găsit-o ar fi aceea de a arunca cu praf în ochi, dar e oricum foarte departe de sensul întreg al termenului englezesc. Care, de altfel, a rămas și el în forma asta pentru că așa s-a întâmplat să se numească filmul ce a descris pentru întâia oară complexa interacțiune între un abuzator și o victimă, în care abuzatorul încearcă să-și convingă victima că și-a pierdut uzul rațiunii și că, prin urmare, ar trebui să facă ce i se spune, pentru a nu ajunge închisă într-o instituție pentru boli mentale. Voi vorbi în continuare așadar tot despre gaslighting, în lipsă de alt cuvânt.

Pentru cei ce nu au văzut filmul, iată pe scurt ce se întâmplă. Pauline, o tânără moștenitoare a unei averi considerabile întâlnește și se îndrăgostește de un bărbat șarmant, Gregory, ce pare a fi răspunsul la toate dorințele ei. Întorși în Anglia, după o lună de miere de vis, viața domestică pare a fi idilică – Gregory este atent, iubitor, protectiv. În scurt timp însă, el începe să-și pună în aplicare planul de a o convinge, treptat, pe Pauline că ochii, urechile, memoria și în cele din urmă mintea îi joacă feste. Începe prin a modifica intensitatea luminii în casă. De aici și numele filmului – casa era iluminată pe gaz. Continuă prin diverse alte mijloace, de la a-i spune că ce-și amintește trebuie să fi fost un vis, până la a vorbi cu vecinii și a le spune că soția sa suferă de o boală incurabilă, despre care preferă să nu vorbească.

Robin Stern a scris o carte seminală pe subiectul acestui fenomen, The Gaslight Effect, devenită bestseller în foarte scurt timp, și cu un succes atât de mare la public încât în 2018 Stern a scos o nouă ediție.

Stern începe cu o informație care ne este extrem de utilă nouă, psihoterapeuților, precum și clienților noștri aflați în situații similare. Nu poate exista gaslighting decât dacă există 2 parteneri egal implicați în proces: un abuzator – gaslighter și un abuzat – gaslightee. Vestea proastă este, așadar, că și abuzații joacă rolul lor în relație și fac parte din problemă. Vestea bună este că, tocmai pentru că au și ei un rol de jucat, o schimbare comportamentală (care de regulă apare numai după o schimbare la nivel cognitiv) din partea abuzatului poate duce, în mod natural, la ruperea vrăjii. Așadar, există o ieșire. YEY!

Este important pentru victimă (gaslightee) să înțeleagă că, indiferent de rolul pe care îl joacă partenerul, fie acela de om care le știe pe toate, fie acela de neputincios care fără tine nu s-ar descurca, la baza comportamentului său stă întotdeauna o nevoie proprie de a sa: aceea de a i se confirma puterea, pentru că el, în sinea lui, se simte slab și neputincios. Iar acestei nevoi a abuzatorului îi corespunde o nevoie a abuzatului, aceea de a fi plăcut, iubit, admirat, acceptat de abuzator.

Cartea lui Stern ne oferă chiar și un check-list de 20 de itemi care ar putea indica o oareșce susceptibilitate la a deveni victima fenomenului de gaslighting. În caz că nu vă e la îndemână să consultați cartea, o parte din acești itemi pot fi regăsiți aici, la secțiunea „How to Know If You’re Being Gaslighted”.

Un alt element important pe care-l regăsim în opera lui Stern este enumerarea etapelor prin care trecem atunci când suntem prinși în jocul gaslighting-ului. Le voi prezenta în cele ce urmează, mai degrabă din perspectiva victimei.

1. Neîncrederea. La început, parcă-ți vine a râde când auzi învinuirile ce ți se aduc. Da, partenerul meu mi-a zis că am flirtat în nesimțire cu colegul de birou, dar pur și simplu nu a înțeles că asta a fost mereu relația noastră, nu e flirt, e colegialitate. Îi voi explica și totul se va clarifica.
2. Apărarea. Deja încrederea în propria mea percepție s-a șubrezit. Poate chiar am făcut eu ceva nelalocul lui la prânzul de săptămâna trecută. Oricum ar fi, trebuie să-l conving pe partener că eu nu sunt așa. Părerea lui e importantă pentru mine. Trebuie să îi demonstrez că eu nu-s o ușuratică.
3. Depresia. E evident, sunt o ușuratică. Ce mă fac? A avut dreptate partenerul meu, ce femeie normală la cap ar râde chiar așa, în văzul lumii, la glumele unui coleg? Și uite, acum mă sună colegul. Ce să fac? Dacă află partenerul, o să creadă despre mine că nu am pic de demnitate. Are dreptate. Nu pot să răspund.

Atât pentru acum. Într-un articol viitor, voi mai rezuma câteva puncte interesante din cartea lui Robin Stern, și anume care sunt tipurile de gaslighter și care sunt motivele ce ar ține o victimă în tango-ul distrugerii treptate a propriei identități.