Mărturisesc că sunt unele subiecte pe care le am permanent în minte, dar pe care aș vrea atât de tare să le tratez „cum trebuie”, încât ajung să nu le mai tratez deloc. Ori, cum e cazul doliului, să îl amân până atunci când nu mai suportă amânare. Și, pentru că de câteva zile clopotele bisericii de lângă mine tânguiesc morții de mai multe ori pe zi, tind să cred că subiectul nu mai suportă amânare.

O să las întrucâtva deoparte poezia și scriitura frumoasă (pe care mi-aș fi dorit-o teribil de mult ca să fie „cum trebuie”) și o să vă spun verde-n față (sau negru-n monitor) ce știu eu, azi, despre doliu. Vă avertizez că nu-s informații noi, nu ofer soluții, nu am găsit eu răspunsul la întrebări dificile. Nu fac nimic altceva decât să reunesc, în felul meu, câteva din informațiile pe care le-am acumulat și eu de ici de colo. Cum s-ar zice, „de la lume adunate și-napoi la lume date”.

• „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Ori, în cazul supraviețuitorilor, nu credeam să învățăm a supraviețui vreodată. Dar o facem. Cumva, împotriva tuturor așteptărilor. Și atunci ne simțim vinovați. Ne simțim de parcă fi am tras lozul câștigător fără să fi jucat. Ne simțim de parcă nu ne merităm supraviețuirea. Dar ăsta e doar un lung șir de distorsiuni cognitive ce conlucrează pentru a da naștere unei emoții. Realitatea este că, până în momentul morții, toți supraviețuim, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Asta știm să facem cel mai bine. E firesc, așadar, să supraviețuim și morții unui om drag.
• „Sunt ok, ne așteptam oricum”. Una din multele minciuni pe care (ni) le spunem în acele prime zile după un deces al unei persoane cu boală cronică. Poate că ești ok, nu poate nimeni contesta asta. Dar nu ești ok pentru că te așteptai. Te poți aștepta și să fii teribil de non-ok. Te poți aștepta și să fii ok. Te poți simți ok chiar și dacă nu te aștepți. Se poate orice. Ai voie să simți orice. „Așteptarea” nu e garanția OK-ului. Nu ești obligat să fii ok doar pentru că nu ai fost luat prin surprindere.
• „Nu pot trăi fără el/ ea.”. Poate că așa simți acum, și e ok să simți asta. E normal să te simți bulversat, derutat, pierdut. E normal să vrei să dai timpul înapoi, e normal să vrei să ștergi momentul, e normal să vrei să închizi ochii pentru ca atunci când îi deschizi înapoi să revii la starea de dinainte. E normal. Asta nu înseamnă că gândurile tale sunt neapărat adevărate. Nu înseamnă că, începând de azi, nu vei mai știi să îți îndeplinești funcțiile biologice ce-ți permit supraviețuirea. Nu înseamnă că acum judeci limpede. Însă nu înseamnă nici că nu ai voie să te simți așa, acum. Dă-ți timp.
• „Nu știu ce să mă fac”. Nici noi. Și nu au știut nici cei dinaintea noastră. Așa că le facem pe toate, pas cu pas, cum reușim. Nu primim note la sfârșit. Nu se pică. Se face un pas, și ăla e pasul bun. Atât.
• „Nu merita asta!”. Cel mai probabil ai perfectă dreptate. Din păcate însă, moartea nu e o diplomă acordată pe merit. E nedrept, și va continua să fie nedrept, oricât ne vom zbate noi împotriva nedreptății.
• „Numai X e de vină!”. Poate că ai dreptate, poate că X ar fi putut face lucrurile altfel. La fel cum o grămadă de lucruri ar fi putut fi făcute altfel. E ok să fii furios acum. Nu e complet rațional, dar e ok. Nu poți schimba trecutul, dar ai dreptul să spumegi de mânie acum. Fă ceva cu energia asta. Folosește-o. Snopește în bătaie o pernă. Sparge o vază. Urlă la lună. E ok, e dreptul tău să simți ce simți.
• „Ar fi trebuit să fac altceva”. Poate, dacă ai fi știut atunci ce știi acum. Dar nu poți citi în viitor, nimeni nu poate. Luăm deciziile pe baza unui număr limitat de informații și facem ce putem face în momentul dat. Nimic mai mult.
• „Nu i-am zis suficient că îl/ o iubesc”. Ai zis cât a fost cazul să zici, cât ți-a permis contextul să zici. Vei putea zice și în continuare. Vei putea găsi lucruri de făcut în memoria celui pierdut. Acum, fix acum, ai nevoie doar să revii în prezent. Trecutul nu-l poți schimba iar viitorul nu-l poți prezice.
• „De ce nu plâng?”. Pentru că, acum, ai alte nevoi. Poate ai nevoie să ignori ce s-a întâmplat, poate ai nevoie să-ți construiești în pripă o rețea de suport, poate ai nevoie să fii tu rețeaua de suport a cuiva. Și, în definitiv, cine a stabilit că plânsul e singura manifestare a durerii? Poate ție îți va fi de folos să strângi din pumni. Ori să numeri lumânări. Ori să faci cumpărături. E ok, se găsește cine să plângă.
• „De ce el/ea?”. Cine știe? Și la ce te-ar ajuta să știi? Ai suferi mai puțin, ori mai ordonat, ori mai bine, dacă ai știi exact cine și ce a decis? Dacă ai știi că e decizia cuiva, și nu doar un element de hazard? Poate ești tentat să spui că da. Mulți am fi, în aceeași situație. Asta nu schimbă cu nimic faptul că moartea este ireversibilă și că durerea te va mai însoți o vreme.
• „Vreau să mor și eu”. Și vei muri. Numai că nu acum. Acum e timpul să jelești. E în firescul lucrurilor să jelești.
• „Bine că a scăpat”. … urmat de vinovăția că ai acest gând. Bine, simte-te vinovat(ă) acum, dacă asta simți să faci. Dar nu uita că ai dreptul la viață și ai dreptul la propriile gânduri și emoții. Inclusiv la gândul care evaluează că durerea ar fi fost mai mare dacă x ar mai fi trăit și ar fi continuat să sufere, sau că tu ai fi continuat să suferi. E ok să simți asta și e ok să gândești asta. Nu s-a întâmplat pentru că ți-ai dorit-o tu. Nu ai atâta putere.

Probabil că mai sunt multe gândurile ce apar automat în momentul decesului unui cunoscut. Nu am ambiția de a le acoperi pe toate. Vă rog însă pe voi să mi le trimiteți, dacă ele mai apar, și vom vedea împreună ce facem cu ele. Așa cum și eu îmi voi permite să las acest articol într-o formă nefinalizată și să-mi accept adăugiri și modificări de-a lungul timpului.

Procesul de doliu e unul îndelungat. Îmi permit așadar ca și travaliul asupra unui articol despre acest subiect să fie unul îndelungat. Îl putem parcurge împreună, dacă vreți.