În 1887, o tânără de 23 de ani își lasă „zâmbetul cronic” acasă și se lasă internată într-un azil de nebuni, pentru a putea apoi scrie un articol despre condițiile de acolo – din punctul de vedere al unui pacient. În 2020, povestea este la fel de fascinantă ca în secolul al XIX-lea.

Nelly Bly joacă rolul unei sărmane femei ce și-a pierdut mințile, iar modul în care o face este o lecție de pregătire temeinică pentru un rol. Întâi învață să se uite fix, cu ochii larg deschiși, își tunde bretonul într-un mod ce contravine preferințelor vremii, renunță la spălat pentru o vreme, și își alege un nume cu aceleași inițiale ca cele proprii, Nelly Brown, pentru a se putea folosi în continuare de propria lenjerie, monogramată.

Se prezintă astfel la un azil pentru femei sărace, unde plătește 30 de cenți pe noapte pentru cazare. Acolo, se uită cu uimire la femeile din jur și spune, în repetate ocazii, că par nebune. Își petrece noaptea trează, iar în cursul zilei următoare, este luată de poliție și dusă la judecătorie, unde este examinată de un polițist, un judecător și un doctor, și trimisă la azilul pentru femei nebune de pe insula Blackwell. Este din nou examinată de medici, care decid că locul ei este, cu siguranță, printre cei ce și-au pierdut uzul rațiunii.

În azil, Nelly află cum sunt tratate pacientele: hainele le sunt confiscate și înlocuite cu zdrențe subțiri și incomode, sunt obligate să facă băi reci, indiferent de starea lor de sănătate, apa din cadă nu este schimbată de la o pacientă la alta și ajunge în scurt timp să fie mai degrabă de consistența mâlului, mâncarea ce le este oferită nu merită să poarte numele de mâncare, fiind de cele mai multe ori doar o zeamă ușor colorată, o bucată de carne râncezită, fiartă fără condimente, și poate câte un cartof fiert, și acesta fără sare ori alte arome. Femeile care nu pot mânca sunt aspru pedepsite pentru pretențiile prea ridicate. Nopțile geroase le distruge organismul, însă asistentele nu acceptă sub nicio formă să le dea haine mai groase ori pături mai călduroase, ci sunt obligate să se culce în pat cu părul încă ud și să-și petreacă noaptea tremurând sub șaluri ce nu le aduc mare confort.

Asistentele le maltratează pe paciente atât verbal, cât și fizic. Le batjocoresc cu orice ocazie, le ațâță, le întărâtă. Mănâncă în fața lor fructe și dulciuri, iar lor le aruncă în scârbă felii de pâine veche. Atunci când vreuna dintre paciente îndrăznește să riposteze, violența fizică nu întârzie să apară – sunt păruite, pălmuite, date cu capul de pereți, și nu rareori sugrumate până nu mai poate scoate un sunet.

Nelly se poartă perfect normal în incinta azilului, însă fiecare semn de normalitate din partea ei este fie ignorat de medici, fie interpretat ca simptom al afecțiunii. Atunci când un medic își permite să observe că rezultatele examinării sale arată că nu manifestă simptome ale nebuniei, șeful lui îi închide repede gura, spunându-i că într-un stadiu atât de avansat al nebuniei, testele clasice nu funcționează. Și atât. Acesta este „testul”, aceasta este sentința.

Colegii jurnalistei o salvează din azil, însă ea nu poate sta cu mâinile în sân. Știe că marea majoritate a femeilor internate sunt acolo fără un motiv serios, iar chiar și cele ce chiar suferă de afecțiuni mentale sunt tratate într-un mod ce nu are nimic de-a face cu tratamentul și care nu le-ar putea în niciun caz fi de ajutor. Dezvăluie în presă faptele descoperite, face reclamații către organele abilitate, și o anchetă este demarată…

… iar atunci când comisia de jurați ajunge la ospiciu, totul acolo este net îmbunătățit. Paturile au fost schimbate, mâncarea este consistentă, căzile în care pacientele se spală sunt noi. Din fericire, juriul nu pică în această plasă ieftină, și se iau câteva măsuri împotriva celor mai toxici dintre angajați.

Aventura de 10 zile a lui Nelly Bly s-a terminat cu bine pentru mulți, nu doar pentru ea. Instituțiile pentru bolnavii psihici au primit finanțare cu $1M mai mare decât în anii trecuți (o diferență absolut semnificativă în moneda vremii), iar publicul a început să fie mai atent la ceea ce se întâmplă în spatele porților închise.

Dar Nelly Bly nu s-a mulțumit cu atât. Ea și-a continuat investigațiile jurnalistice, angajându-se ca servitoare, iar apoi a depășit recordul călătoriei în jurul globului, reușind să ajungă în același loc din care a plecat, în doar 72 de zile. A patentat o canistră de lapte, a realizat reportaje direct de pe front în timpul primului război mondial, a fost chiar și arestată pentru că a fost confundată cu o spioană britanică. În fine, a făcut parte din mișcarea sufragistă și a fost atât de mult în contact cu realitățile vremurilor sale, încât a putut prezice că femeile vor obține dreptul la vot abia după 1920.

Nelly Bly a murit la 57 de ani de pneumonie. Nu însă înainte de a schimba lumea și de a o lăsa mai bună decât fusese vreodată.