Ați văzut ce se întâmplă la ăia? E teroare domne, și-au ieșit din minți, ai văzut ce-au făcut?

Un oarecare, oricând

De când cu primii 3 oameni, 2 dintre ei l-au văzut pe al treilea ca diferit. Nu contează prin ce, atâta timp cât el nu se află în grupul nostru, el e Celălalt, Ăla, Străinul, Necunoscutul, Neaprobatul, Exclusul. Colegele de grădiniță care nu se jucau cu plastilină erau „alea” de se jucau cu păpuși, colegii de școală care nu se băteau pe hol în pauze era „ăia” speriați de bombe, prietenii din gașca mare dar care nu se aflau în gașca mică erau „ăia” care nu înțelegeau perfect regulile grupului.

Și în timp, nevoia noastră de a simplifica felul în care vedem lumea, probabil dintr-o nevoie de a vedea cât mai mult din ea, ne-a „ajutat” să grupăm străinii. Ăia sunt oierii. Ăia sunt vânătorii. Ăia sunt minerii. Ăia sunt meșteșugarii. Nimic greșit până aici. În definitiv, ajută să știi unde sunt vânătorii, și care sunt ei, ca să știi de unde să-ți procuri carnea, nu?

Numai că simplificarea asta s-a alterat în timp. Au început oamenii să observe niște caracteristici specifice grupurilor. Nu avem de unde știi cum s-au petrecut lucrurile, pas cu pas, dar ne vine ușor să presupunem că meșteșugarii, obișnuiți să prelucreze materiale și prețuiți pentru atenția lor la detalii, și-au zis într-o zi despre mineri că „ălora degeaba le dai aur în mână, că nu știu ce să facă cu el”. Ori vânătorii, obișnuiți să lupte cu fiarele cele mai sălbatice și fioroase, și-or fi zis despre oieri „ia uite-i și p-ăia, stau printre căcăreze de oaie, de leneși ce sunt”.

Și nu a durat mult, cu siguranță, până ce stereotipiile s-au împământenit. Noi avem o grămadă. Nemții sunt tehnici. Francezi sunt amorezi. Italieni sunt gălăgioși. Grecii sunt negustori. Nordicii sunt reci. Britanicii au umor sec. Rușii sunt bețivi. Americanii sunt grași. Canadienii sunt politicoși. Japonezii sunt și mai politicoși. Chinezii mănâncă jivine. Africanii sunt săraci. Românii sunt pomanagii. Dar nu EU. Nu NOI. Noi muncim, noi ne vedem de viață… dar ăia…ăia știu doar să stea cu mâna întinsă după un kil de făină.

Pare inofensiv, nu? Ne folosim și noi, ca oamenii, de niște generalizări grosiere, ca să ne simplificăm existența. Băgăm oamenii în niște sertare drăguțe, cu etichete pe ele, ca să nu mai stea așa, de-a valma, pe covor. Facem ordine. Ce-i rău în a face ordine?

Păi.. ar fi un detaliu mic.. și anume că etichetele sunt imprecise, au tentă peiorativă, sunt suprageneralizări, sunt nedrepte, și așa mai departe. Și mai ales, păcatul lor suprem, este că din graba de a simplifica lucrurile am băgat laolaltă oameni care au individualități, dar noi îi tratăm pe toți ca unul. Păcatul suprem este că eliminăm cauzalitatea. Nu mai penalizăm individul pentru fapta sa, așa cum ar fi poate drept, ci pentru sertarul din care iese. Sertar în care, să ne amintim, nu s-a băgat singur.

Să ne înțelegem. A categorisi este uman. La fel cum uman este și să lucrăm cu reprezentări mentale, cu scheme, cu arhetipuri, cu prototipuri, cu exemple, cu concepte, cu noțiuni, în fine, cu stereotipuri. Încă de pe la Platon avem cai, și avem ideea de cal. Iar ideea de cal e cea la care apelăm de fiecare dată când ni se cere să ne gândim la cai. Poate ideea ta de cal e un superb exemplar alb, practic un inorog fără corn, un Pegas fără aripi. Nu contează că fiecare cal în parte este diferit de fratele său, de mama și de tatăl lui, și de toți ceilalți cai născuți vreodată. Pentru noi, calul ce ne vine în minte e unul singur. Cel din idee. Iar asta ne ajută. Putem vorbi despre cai cu prietenii noștri, fără a descrie în detalii amănunțite caii anume la care ne referim. Bref. Stereotipurile ne ajută, sunt shortcut-uri, dacă vreți, pentru a cuprinde mai multă lume într-un spațiu mai mic pe hardul nostru intern.

Păi atunci e bine, vor zice unii, dacă sunt așa utile, să le folosim! De acord și eu, să le folosim. Însă să le folosim așa cum am face-o cu orice instrument – la locul lui, la timpul lui, nu mereu, și nu fără a discrimina contextul. Degeaba am descoperit noi șurubelnița, dacă o folosim pentru a mânca supă.

Ne supărăm, și pe bună dreptate, dacă cineva ne face hoți când aud că suntem români. Dar ni se pare o glumă teribil de bună să îl întrebăm pe colegul nostru italian dacă mănâncă macaroane. Sau dacă facem în direcția lui gesturi exagerate cu mâinile și strigăm „mascalzone”. Ne distrăm când îi zicem unui francez „mon ami” fără să fim prieteni, pentru că … ceva. Poate pentru că, pentru noi, „mascalzone” și „mon ami” sunt doar etichete. Nici măcar nu dăm atenție sensului lor. Le folosim ca să ne împrietenim. Le folosim ca să arătăm că știm ceva despre ei. Le folosim, poate, ca să le spunem „ce haioși sunteți voi, mie îmi plac italienii/francezii”.

Uităm un detaliu minor: noi știm niște italieni/ niște francezi, din niște medii, în niște contexte. Nu știm însă nimic despre omul din fața noastră dacă ne oprim la eticheta naționalității ori a etichetei sertarului în care l-am băgat. Nu știm, dar credem că știm, și pentru că noi credem că știm, nu mai interogăm. Noi nu vorbim cu omul din față, ci cu ideea noastră. Noi nu vedem italianul introvertit care vrea să se ascundă sub birou, noi vedem un soi de Piedone robust. Noi nu vedem francezul care trece poate printr-un divorț și e deprimat, noi vedem un Alain Delon prietenos.

Și pentru că nu vedem, nu înțelegem, nu auzim, nu ascultăm, nu ne întrebăm, nu ne oprim, nu cugetăm, nu investigăm, nu cercetăm, nu acordăm atenție… pentru că nu facem ceea ce ne-am dori ca oamenii să facă cu noi… se întâmplă să facem rău. Se întâmplă să pedepsim omul din fața noastră pentru păcatele vecinului său. Să facem așadar saltul de la stereotip la prejudecată, și să dăm curs prejudecăților noastre, totul sub falsa mască a lui „eu te știu”.