Ok, să zicem că am văzut filmul, am citit despre ce înseamnă și cum se manifestă, am văzut care sunt tipologiile și vulnerabilitățile și am înțeles că ce se întâmplă în relația mea are un nume, acela de gaslighting, și că în tangoul dintre mine și partenerul meu eu sunt victima. Așa, și? Oricum n-am ce face, pentru că:

• nu mă pot susține singură financiar. Sigur că am și eu un job, dar este mai prost plătit decât al lui. Iar dacă plec, o să plec și cu copilul, și nu-i voi putea oferi tot ce și-ar dori. Va ajunge să mă urască dacă îi distrug confortul. Iar eu nu o să-mi mai permit concedii… cu ce rămân?Eventual voi fi nevoită să-mi mai iau un al doilea job, și atunci pe mâinile cui îmi las copilul? Ce mă fac dacă mă îmbolnăvesc, eu nu am asigurare medicală așa bună ca a lui. O să ajungem pe drumuri, numai că nu am mai putut răbda eu un pic, pentru binele familiei.

• mă tem că voi fi abandonată și voi rămâne singură. Eu nu pot să fiu singură. Mai bine tac și înghit, decât să ajung să nu am cui zice noapte bună înainte de culcare. Eu nu am acceptat niciodată că aș putea ajunge genul ăla de femeie bătrână care are grijă de pisici. Ce sens ar mai avea atunci orice? Dac-aș ajunge singură m-aș simți ca un nimic.

• mă tem că voi fi umilită. Dacă plec acum, ce va zice lumea? Am stat atâta timp, și nu am fost în stare să găsesc o soluție. Chiar așa vai de capul meu să fiu, să nu pot să-mi țin casa? O să ajung ca tușa, de care tot neamul zicea că e vai de ea. Eu nu vreau să-mi crape obrazul de rușine când dau ochii cu oamenii ăștia dacă nu-mi văd de bărbat.

• puterea imaginației mele este mai mare decât a realității. Și până la urmă, ce-i așa mare problemă? Toată lumea trece prin asta, e normal, nu are cum să fie totul perfect. Dar dacă mai rabd un pic și mă prind eu cum să îl ajut să se simtă mai bine, o să fie totul bine. Acum problema e doar că eu nu-i ofer ce are el nevoie, dar o să învăț, dacă încerc suficient, și apoi o să poată și el să mă iubească cum îl iubesc eu, și o să fim în sfârșit cum eram la început, pe la primele întâlniri. Plus că am deja atâtea amintiri plăcute cu el… dacă schimb cum mă port eu, și asta nu-i mare lucru, o să putem să avem doar amintiri plăcute. Păi nu merită asta încă un pic de efort?

Toate aceste gânduri, oricum ni s-ar părea nouă, se regăsesc în discursul intern al unor persoane blocate în relații toxice. Nu ne ajută cu nimic dacă le ignorăm, ca fiind „prostii” ori „alintături” așa cum se întâmplă deseori în societatea noastră. O persoană blocată nu rămâne blocată doar pentru că „așa-i place”. Lucrurile rareori se rezumă la „îmi fac bagajul și plec”. Pentru că, dacă pentru bagajul de haine și periuța de dinți putem găsi un dulap tocmai potrivit fără mari eforturi, pentru bagajul cognitiv și de credințe… dulapul rămânem noi. Vom duce constant pe umeri greutatea acestui bagaj, atâta timp cât nu luăm fiecare dintre elementele din el și nu le punem la locul lor – în trecut, prezent ori viitor, în viața noastră ori a familiei noastre de origine, în realitatea obiectivă ori în fantasmă, în raționament sănătos ori distorsiune cognitivă.

Rămânem pentru că încă nu știm ce facem cu bagajul.