Ne continuăm călătoria prin tărâmurile apartenenței, și vedem cum se leagă sentimentul apartenenței la ceva ori cineva de stima de sine.

Cred că toți ne amintim fără mari eforturi de rafturile librăriilor pline de cărți cu titluri apetisante, ce ne promit că dacă urmăm cei 10 pași recomandați, ne va crește stima de sine, ne învață că trebuie să ne iubim pe noi înșine, ne spun chiar și cum să ne depășim sinele.

Da’ ce-o fi, de fapt, stima asta de sine? De unde știm că o avem sau nu, de unde știm câtă avem, și cum aflăm de câtă avem nevoie? Și mai ales, dacă ți-o poți obține urmând indiciile dintr-o carte, de ce nu ne-o citesc părinții încă din copilărie, seara înainte de culcare, în loc de Hansel și Gretel? (Care, între noi fie spus, poate trezi o teamă irațională de bătrâne cu negi și de cuptoare. Nu, nu am vreun studiu să susțină asta, dar nu-i așa că are sens?)

Definiția scurtă și simplă a stimei de sine este că se referă la evaluarea personală a unui individ față de sine. Și deși ni se pare un concept proaspăt și rumen, scos din cuptorul psihologiei secolului 20 și savurat pe îndelete în farfuriile secolului 21, adevărul e că e doar un termen nou pentru o idee veche de când lumea: a te cunoaște pe tine, a-ți ști măsura era chiar prima maximă înscrisă pe templul lui Apollo din Delphi – „gnōthi seauton”, tradus și popularizat cu latinescul „nosce te ipsum”.

Și iată cum, cătinel, cătinel, am ajuns la legătura dintre stimă de sine și apartenență. Pentru că, vrem nu vrem, ne cunoaștem și prin intermediul relațiilor interpersonale pe care le stabilim (sau nu).

Leary a propus o explicație a stimei de sine care-mi e tare dragă, și anume Teoria sociometrică, ce ne spune pur și simplu că stima de sine este un instrument cu ajutorul căruia noi măsurăm cât succes avem la integrarea socială. Așa că degeaba citim noi tot raftul și ne „creștem” stima de sine cu variate tactici, care mai de care mai populare, dacă mediul înconjurător nu reflectă această creștere. Schema de mai jos ne arată cum funcționează sociometrul (cam la fel ca un indicator de benzină, doar că noi funcționăm pe alt combustibil – apartenența).

Întorcându-ne la Coana Veta și ostracizarea lui Armando, ce ne spune Leary este că că niciun om nu este o insulă (uite că știa și John Donne despre ostracizare), și că nici toată voința din lume de a te vedea dintr-o perspectivă mai bună nu va avea efectul scontat, atâta timp cât cei din jură refuză să vadă în tine altceva decât diferitul.

Armando va avea nevoie de ajutor susținut, nu este suficient ca el să se uite în oglindă și să se vadă la fel de frumos precum îl vede mama lui, ci este esențial ca varii domenii ale societății să conlucreze pentru a-l lăsa pe el să fie parte integrantă din ceva mai mare decât el, ce-i va da sens și un pic de plăcere atunci când se auto-evaluează.

Există, desigur, nenumărate cazuri în care, deși perfect integrați social, oamenii continuă să nu se prea placă atunci când se evaluează. Dar despre sindromul impostorului, în alt episod.