Unde ți-e locul? Care ți-e tribul? Tu de-a(l) cui ești?

Nevoia de a aparține de ceva, de cineva, de un loc, de o idee, de o familie, de orice vreți voi este profund umană și ancestrală. Un individ singur nu s-ar fi putut apăra cu prea mare succes de fiarele sălbatice din împrejmuirea peșterii unde el își găsise un colțișor bun de dormit, însă mai mulți indivizi ar fi putut organiza ambuscade. Unde mai pui că dacă în trib mai erau oameni (hai să recunoaștem, femei) care rămâneau pe lângă foc și aveau grijă să nu se stingă, confortul era net superior.

Cum se traduce asta în zilele noastre, însă? Nu grozav. Studiile (Putnam, 2000) arată că populația țărilor democratice tinde din ce în ce mai mult să se individualizeze, din motive explicabile, de altfel. Ne căsătorim mai târziu, facem copii mai târziu, nu suntem nevoiți să trecem prin ritualurile de maturizare din armată, iar toate astea ne permit să ne regăsim noi pe noi. Și noi suntem, obiectiv vorbind, mai capabili decât strămoșii noștri, mulțumită chiar lor. Nu avem dificultăți în a ne procura singuri mâncarea, căldura ne este asigurată (ce-i drept, cu sincope considerabile) de către societăți bine organizate, paturile noastre sunt mai comode decât bolovanii pe care își chinuiau coloana stră-stră-stră-….străbunii noștri, bumbacul și mătăsurile în care ne îmbrăcăm ne irită mai puțin pielea decât pieile de jivine din trecut.

Sună bine, nu?

Ei bine…, nu chiar. Pentru că atunci când nu mai depinzi de semeni, începi să îți erodezi, treptat, și încrederea în ei. Acei dintre noi suficient de bătrâni își amintesc cum pe o stradă vecinii se știau foarte bine, își știau poveștile, bucuriile, dar și necazurile. Dacă madam Icsulescu, de la colțul de sus, se îmbolnăvea într-o zi ploioasă de toamnă, până la 10:00 toată lumea știa asta, la 11:00 vecinul de mai jos îi ducea ziarul, să nu se plictisească, la 12:00 primea o supă de oase de găină bătrână de la Coana Veta, pe la 15:00 primea vizite de la 2-3 vecine, constituite într-un comitet ad-hoc care să o țină la curent cu mersul străzii, iar pe seară era convinsă de vecina de gard să mănânce un pic, chiar dacă nu are poftă, și să bea numaidecât ceaiul din coji de ceapă cu multă nucă și miere, că ăla e sănătate curată.

În exact aceeași situație, astăzi, madam Icsulescu nu are decât să-și sune fiica, la 400 de km distanță, și aceasta îi trimite în 2 ore un curier care să-i ducă mâncare și medicamente. Rezolvare se găsește în ambele situații. Însă legăturile strânse dintre vecini, dintre colegi, rețelele de cunoștințe și relații nu mai sunt un dat atunci când printr-un singur telefon se poate elimina munca a 5 vecini.

Și aici apare problema, din punct de vedere psihoterapeutic. Unul dintre primele obiective stabilite de terapeut, împreună cu clientul, este să creeze așa numita „rețea de suport”. Obiectiv sine-qua-non a unei terapii reușite, și totuși atât de greu de atins. Lucrăm deseori cu oameni proaspăt mutați în oraș. Cu oameni care și-au rupt de mult (și pe bună dreptate, în multe cazuri) legăturile cu familiile. Cu oameni care își sunt auto-suficienți, în aproape toate domeniile vieții, mai puțin unul. Nevoia de a aparține. De a ști că fac parte dintr-un trib de oameni puternici, care le vor fi alături la nevoie. De a simți că gândurile lor sunt și gândurile grupului. Că ideile lor își găsesc susținere. Că povara frustrărilor lor poate fi purtată de mai mulți, nu de individ și atât.